eu4journalists

Relaţii externe – Comerţ - Dezvoltare

2. Relaţii externe

Relaţiile cu Rusia

Fiind cel mai mare vecin al Uniunii Europene, Rusia a prezentat mereu o importanţă majoră pentru Uniunea Europeană. Extinderea Uniunii din 2004 precum şi recenta aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană au adus Rusia mult mai aproape de graniţele Uniunii Europene. Rusia este cel mai mare furnizor de gaze naturale şi energie pentru Uniunea Europeană, criza cu Ucraina din 2006 pe tema gazului şi recenta criză petrolieră cu Belarusul de la începutul lui 2007 creând îngrijorări în cadrul Uniunii Europene. Rolul Rusiei ca super-putere energetică provoacă noi temeri şi tensiuni în cadrul relaţiilor Rusia-Uniunea Europeană. Relaţiile cu Rusia au fost intensificate recent datorită intenţiei partenerului americane de a construi o parte a scutului anti-rachetă în Cehia şi Polonia.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare care a intrat în vigoare în vigoare în 1997 reglemenetază în prezent relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Rusia. Polonia a blocat negocierile pentru semnarea unui nou acord între cele doua părţi datorită blocării din partea Rusiei a exporturilor de carne provenind din Polonia către Rusia. Deranjaţi de decizia Rusiei de a bloca livrările de petrol către singurul distribuitor de petrol din Lituania, oficialii lituanieni au anunţat că în cazul în care Rusia nu renunţă la această măsură, s-ar putea ca şi Lituania să se alăture Poloniei şi să se opună semnării unui nou acord de cooperare între Uniunea Europeană şi Rusia.

Politica energetică

Datorită dependenţei energetice a Uniunii Europene faţă de Rusia, liderii europeni au propus planuri de dezvoltare a surselor alternative de energie şi de identificare a noi furnizori de energie. Summit-ul de primăvară din 2007 a adus schimbări majore în abordarea de către Uniunea Europeană a problemei schimbării climei: s-a stabilit reducerea cu 20% a emisiilor de carbon până în 2020 şi de asemenea necesitatea de a se produce 20% din totalul de energie din surse energetice regeneratoare. Succesul real al acestei iniţiative va fi atins dacă Uniunea Europeană reuşeşte să convingă şi alte puteri poluatoare, de exemplu Statele Unite, China şi India să se alăture Uniunii în lupta împotriva schimbării climei.

Relaţiile cu Statele Unite

Războiul din Irak a cauzat cea mai mare fisură în cadrul relaţiilor transatlantice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial până astăzi. Statele Unite şi Europa par a-şi fi reconciliat poziţiile, iar în ceea ce priveşte politica faţă de Afghanistan şi Iran cele două acţionează în mod unitar. Noile state estice membre ale Uniunii Europene au o relaţie specială cu Statele Unite din motive istorice. Decizia Statelor Unite de a construi o parte a scutului anti-rachetă în Cehia şi Polonia, doi aliaţi de bază ai Statelor Unite, a cauzat oarecare tensiune în cadrul Uniunii Europene.

Relaţiile transatlantice sunt complicate şi mai mult din cauza relaţiei EU-NATO. Douăzeci şi unu de State Membre ale Uniunii Europene sunt de asemenea membre NATO, însă 80% din tehnica militară NATO este oferită de către Statele Unite. Uniunea Europeană a dezvoltat Forţa Europeană de Reacţie Rapidă în paralel cu Forţa de Reacţie a NATO. Mulţi analişti au considerat această dezvoltare paralelă ca pe o încercare a Uniunii Europene de a contrabalansa influenţa Statelor Unite în dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare.

Politica Externă de Securitate Comună

Tratatul de la Maastricht din 1992 a introdus al doilea pilon al Uniunii Europene, Politica Externă de Securitate Comună (PESC sau CFSP). Din cauza procesului inter-guvernamental de luare a deciziilor din cadrul celui de-al doilea şi al treilea pilon al Uniunii Europene, implementarea oricărei decizii luate la nivel european depinde în totalitate de voinţa fiecărui Stat Membru. Politica Externă şi de Securitate Comună a avut o dezvoltare lentă în prima jumătate a anilor 1990. Găsirea coerenţei şi a unei viziuni comune, lăsând la o parte poziţiile comune între Statele Membre a durat ceva timp. Abordarea comună a problemelor s-a intensificat totuşi odată cu amendarea prevederilor tratatelor existente.

În perioada recentă diverse fricţiuni între Statele Membre au ieşit la suprafaţă, exemple relevante în acest sens fiind politica de extindere a Uniunii, poziţia Uniunii Europene vis-a-vis de războiul din Irak şi relaţiile cu Rusia în privinţa furnizării de energie. Interesele naţionale au prevalat de multe ori în faţa intereselor comune ale Uniunii. Cu toate acestea, condamnarea unanimă a operaţiunilor israeliene împotriva Libanului din 2006 şi succesul înregistrat de misiunile de păstrare a păcii desfăşurate sub egida Uniunii Europene au demonstrat dezvoltarea graduală a unei politici externe şi de apărare a Uniunii.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare

Dezvoltarea unei Politici Europene de Securitate şi Apărare (PESA) în cadrul Politicii Externe de Securitate Comună a fost un obiectiv major al liderilor europeni. Dezvoltarea rapidă a Politici Europene de Securitate şi Apărare a fost împiedicată din motive logistice în cele mai multe state europene, precum şi datorită reticenţei afişate de partea americană în privinţa creării unei structuri militare europene independente care ar putea să rivalizeze cu supremaţia deţinută de către NATO. Cu toate acestea, succesul primelor misiuni militare desfăşurate sub egida Uniunii Europene în R.D. Congo şi Macedonia în 2003, preluarea conducerii de la NATO a forţei de menţinere a păcii în Bosnia-Herţegovina şi succesul misiunii din Congo din timpul alegerilor prezidenţiale din anul 2006 au demonstrat ca Politica Europeană de Securitate şi Apărare a devenit mai puternică. Operabilitatea grupurilor de luptă a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 sugerează faptul că Uniunea Europeană a făcut paşi majori înspre dezvoltarea unei politici coerente de securitate şi apărare.

Politica de extindere

Extinderea Uniunii Europene reprezintă una dintre cele mai controversate politici de pe agenda europeană. Politica de extindere reprezintă o politică atât internă cât şi externă a Uniunii, fiind considerată una dintre cele mai influente politici de care dispune Uniunea Europeană. Odată ce decizia oficială de a admite noi membri este luată, în concordanţă cu criteriile Copenhaga, statele candidate trebuie să înceapă implementarea în sistemul legislativ naţional a întregii legislaţii europene.

Cum aderă o ţară la UE?

După succesul extinderii estice din mai 2004, care a adus în interiorul Uniunii zece noi State Membre şi recenta aderare a României şi Bulgariei în ianuarie 2007, atmosfera privind viitoarea extindere a Uniunii s-a schimbat în mod profund.

Viitoarele extinderi se vor referi la ţările din sud-estul Europei. Aceste ţări se află în diverse stadii în drumul lor către UE.

Croaţia şi Turcia sunt ţări candidate. Ele au început negocierile de aderare pe 3 octombrie 2005. În decembrie 2005, Consiliul European a acordat fostei Republici Iugoslave a Macedonei statutul de ţară candidată; negocierile de aderare nu au început.

Toate celelalte ţări din Balcanii de Vest sunt potenţiale ţări candidate: Albania, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Serbia inclusiv Kosovo, în baza Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU. UE a reafirmat în mod repetat cel mai înalt nivel al angajării sale pentru eventuala aderare ca state membre UE a ţărilor din Balcanii de Vest, sub rezerva îndeplinirii criteriilor de aderare, însă nu există nici un calendar oficial pentru aderarea acestor ţări la Uniunea Europeană.

Un nou Instrument de Preaderare (IPA) conceput pentru a asigura asistenţa pentru preaderare atât ţărilor candidate, cât şi potenţialelor candidate.

Politica Europeană de Vecinătate

Politica Europeană de Vecinătate reuneşte ţările situate în imediata apropiere a Uniunii Europene, ţări cu care Uniunea încearcă să dezvolte relaţii de cooperare mai strânse. Ţările incluse în cadul acestei politici sunt Ucraina, ţările din zona Caucazului şi cele din zona Mării Mediterane, incluzând aici Israelul şi ţările Orientului Mijlociu.