eu4journalists

Uniunea economică şi monetară şi moneda Euro

1.Istorie – adoptarea monedei Euro

Uniunea Europeană Economică şi Monetară (EMU) este o înţelegere între naţiunile europene participante în vederea împartăşi o monedă unică, euro, şi o politică economică unică cu un set de condiţii de responsabilitate fiscală. Actualmente, sunt 27 State Membre cu nivele de integrare variate în EMU. Treisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Itala, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa adoptării monedei euro. Alte unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite ale adoptării monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în următorii zece ani.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, majoritatea monedelor din ţările industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul de aur” în sistemul de la Bretton Woods. Supremaţia de facto a dolarului şi devalorizările câtorva monede europene au condus politicienii europeni la căutarea unei soluţii de redresare a acestui imbalans printr-o integrare economică între naţiunile europene.

Planuri pentru o monedă unică europeană au început să fie conturate încă din 1969 cu Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii Economice Europene (EEC). Aceasta a fost urmată mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi de guvern în Haga pentru a planifica crearea unei uniuni economice şi monetare. Procesul a fost întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 după decizia unilaterală a Preşedintelui Nixon de a face dolarul necovertibil în aur şi după criza petrolului din 1972. Între timp, EEC a crescut încluzând nouă state, multe dintre ele fiind exitante să renunţe la propriile monede naţionale.

Actualmente, ţările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltării EMU.

Faza I

În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legătură între monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. A creat Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecărui Stat Membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare latură a valorii de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită într-un agregat al tuturor monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU), care a fost apreciată în acord cu mărimea economiilor Statelor Membre.

În anii 1980 piaţa fiecărui Stat Membru a crescut mult mai apropiată de cea a vecinilor, dând formă la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unică Europeană. Comerţul internaţional în Piaţa Unică Europeană ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilităţii relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus aceasta. Crearea monedei unice pentru Piaţa Unică a însemnat o soluţie logică, şi astfel ideea unei monede unice a fost adusă din nou în atenţia forului.

Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în februarie 1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice între statele membre ale UE şi să stabilească scopul pieţei comune europe. În 1989, au fost schiţate planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Deşi procesele stadiului I au început cu EMS în 1979, prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlăturate, dând astfel liberă mişcare capitalurilor în întreaga EEC. În 1992, cele trei faze prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile de convergenţă economică pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeană. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al doilea criteriu a fost creat de Consililul European la Copenhaga, şi anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare ţară candidată mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul anilor.

Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cel al unei ţări candidate care înainte de aderarea la UE trebuie să întrunească criteriile Copenhaga.

Faza II

La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes schimbarea numelui ECU în „euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o perioadă tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedă lichidă.

În a doua fază a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemului Monetar European şi ERM după lansarea monedei euro. Anul următor Consiliul European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţări care să adopte moneda euro în 1999 şi astfel Banca Centrală Europeană a luat fiinţă, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene şi supravegherea activităţilor Sistemului European al Băncilor Centrale – bănci naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Băncii Centrale Europene, de a emite monedă şi de a asista ţările euro iniţiale în realizarea criteriului de convergenţă.

A doua fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a aderat intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro.

Faza III

Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizică, cu ratele de schimb ale monezilor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centrală Europeană a început implementarea unei politici monetare, unice cu asistenţa Băncilor Centrale ale fiecărui Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilită la Madrid a început, ţinând până în 1 ianuarie 2002. La jumătatea anului 2000 Comisia a anunţat că Grecia putea în mod formal să adere la cea de-a treia fază a monedei unice pe 1 ianuarie 2001.

Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut să conducă tranzacţii euro-denominate sigure cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apărut în conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedă.

Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească „Criteriile de Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht. Criteriile includeau patru cerinţe:

• Valutele trebuiau să stea în paramentrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani
• Ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei
• Inflaţia trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer)
• Datoria de stat trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie apropiat acestei ţinte) şi deficitele bugetare să fie sub 3%.

În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monezi au fost bătute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au câştigat, promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute în media s-a vehiculat ideea că o astfel de schimbare masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate. Automatele bancare au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul nopţii şi cetăţenii au cheltuit euro în câteva zile.

A treia fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru, care după ce a aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţă pentru cel puţin doi ani, a aderat şi la zona euro.

Dezvoltarea ratei de schimb

În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, euro a fost la un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi euro-ul a crescut în valoare, scăzând sub paritatea euro-dolar doar un an mai târziu şi continuând să scadă până în 26 octombrie 2000, când noua monedă a atins cel mai jos punct al său cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata medie de schimb a fost de 0,95 dolari.

Moneda euro nu şi-a revenit până la introducerea monedei euro în cash în 2002, când a crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002. Un an mai târziu a atins nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depăşit pragul de 1,30 dolari şi pe 30 decembrie 2004 a atins cel mai înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 euro a scăzut din nou la 1, 1813 între 2 ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul anului moneda a atins cel mai înalt prag după ce a depăşit pragul de 1,30 şi se pare că acesta este nivelul la care a rămas.

Puncte cheie

• Planuri pentru o monedă unică au luat naştere în anii 1960
• Trei nivele de integrare ale EMU : aderarea la UE, ERM-II, zona Euro
• Tratatul Maastricht din 1992, Criteriile de la Copenhaga din 1993, structură de aderare individuală