eu4journalists

Actorii principali

1. Lucrând împreună

Împărţirea puterii în Uniunea Europeană

Statele Membre ale Uniunii Europene sunt state suverane care au decis să renunţe la anumite competenţe în anumite domenii de politică. Există anumite arii în care luarea deciziilor la nivel european este în interesul tuturor Statelor Membre. Uniunea Europeană nu este de fapt un stat federal. Este un sistem unic în lume care a evoluat în mod constant de-a lungul istoriei sale de 50 de ani.

Ca şi orice guvern, Uniunea Europeană are o componentă legislativă şi una executivă, precum şi o justiţie independentă, fiind susţinută de un număr mare de alte instituţii.

Competenţele instituţiilor europene sunt definite în cadrul tratatelor care au fondat Uniunea. Acestea au fost negociate de către Statele Membre şi apoi ratificate de fiecare stat în parte. Tratatul original şi anume Tratatul de la Roma a pus bazele Comunităţii Economice Europene în 1958. Tratatul de la Maastricht din 1992 a creat Uniunea Europeană şi a transformat-o dintre uniune pur economică într-o construcţie politică de viitor. Alte tratate, precum Actul Unic European (1987), Tratatul de la Amsterdam (1999) şi Tratatul de la Nisa (2003) au adus modificări semnificative structurii Uniunii, adăugându-i roluri şi funcţii noi.

Pasul următor a fost crearea unei constituţii europene care să însumeze prevederile precedentelor tratate şi să contureze mai clar procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene extinse, precum şi politica externă a acesteia. Pe 29 octombrie 2004, şefii de stat şi de guvern precum şi miniştrii de externe ai celor 25 de State Membre şi a celor patru state candidate, România, Bulgaria, Croaţia şi Turcia au semnat la Roma Tratatul care stabileşte o Constituţie pentru Europa. Procesul de ratificare a întâmpinat însă dificultăţi în Franţa şi Olanda unde cetăţenii au respins Tratatul Constituţional în cadrul referendumurilor naţionale organizate în 2005. Soarta constituţiei este intens discutată în cadrul preşedinţiei germane din prima jumătate a lui 2007. Deciziile finale vo fi luate în cadrul preşedinţiei franceze, în a doua jumătate a lui 2008.

Cele trei instituţii responsabile pentru elaborarea de politici şi pentru luarea deciziilor sunt Consiliul Uniunii Europene (reprezentând guvernele naţionale), Comisia Europeană (reprezentând interesele europene) şi Parlamentul European (reprezentând cetăţenii).

Deciziile Europene

Comisia Europeană este singura instituţie europeană care poate iniţia proiecte legislative. Totuşi, înainte de a face acest lucru, trebuie să se consulte cu grupurile de interes şi cu experţii pentru a se asigura că interesele cetăţenilor Uniunii sunt atent promovate. Se organizează întâlniri periodic cu comitetele de experţi din cadrul guvernelor şi agenţiilor naţionale şi de asemenea cu reprezentanţii europeni a organizaţiilor din diverse domenii, incluzând aici industria, serviciile publice, uniunile sindicale, grupurile de consumatori, organizaţiile regionale şi organizaţiile non-guvernamentale. Multe dintre aceste organizaţii îşi stabilesc o reprezentanţă la Bruxelles tocmai pentru a influenţa Comisia, cunoscând faptul că cel mai bun moment de influenţare al procesului de elaborare a legislaţiei este înainte ca aceasta să devină o propunere legislativă oficială.

Odată ce Comisia a adoptat o propunere legislativă nouă, aceasta este transmisă Parlamentului European şi Consiliului de Miniştrii. Aceste instituţii pot accepta propunerea în versiunea ei iniţială, pot propune amendamente sau să o neglijeze complet (deşi acesta este un caz foarte rar). În multe cazuri, Comisia consultă de asemenea Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, cele două organisme consultative oficiale ale Uniunii Europene, a căror opinie însă nu este obligatorie.

Procedura de co-decizie: cea mai obişnuită procedură de adoptare a legislaţiei europene, cunoscută şi sub numele de co-decizie este cea prin care Consiliul şi Parlamentul împart puteri egale în procesul de luare a deciziilor. Întâi Parlamentul şi apoi Consiliul desfăşoară o primă lectură a legislaţiei propusă de către Comisie. Dacă poziţiile celor două instituţii coincid atunci legislaţia este aprobată în mod direct. Nu există limite de timp în această fază, astfel încât Consiliul poate să nu îşi termine procedura de primă lectură pentru luni de zile sau chiar ani după ce Comisia a făcut propunerea.

Dacă există divergenţe de opinie, propunerea se întoarce la Parlament, apoi la Consiliu pentru o a doua lectură. Din acest moment se aplică restricţii de timp. Dacă în oricare moment al întregului proces poziţiile celor două instituţii coincid atunci legislaţia este adoptată. Unde continuă să existe divergenţe, un comitet de conciliere mixt încearcă să găsească un acord asupra textului care apoi să fie adoptat separat de către cele două instituţii. Comisia ia parte la întregul proces de conciliere. Dacă nu se găseşte o formulă de text comun sau dacă textul întreg este respins, nu se adoptă nici o legislaţie.

Consiliul doreşte să se ajungă la un consens, însă deciziile în multe domenii pot fi adoptate cu majoritate calificată – numărul de voturi al unui Stat Membru în Consiliu este proporţional cu mărimea statutului respectiv. Cu toate acestea, unanimitatea este cerută în special în acele domenii considerate a fi sensibile din punct de vedere politic.

În unele cazuri unde Statele Membre au fost ezitante în a transfera competenţe Parlamentului, procedura de consultare este utilizată. În acest caz Parlamentului îi este permis doar să îşi exprime opinia asupra propunerii legislative – trebuie să i se acorde posibilitatea de a face acest lucru – înainte adoptării legislaţiei de către Consiliu. În această situaţie Consiliul este nevoit să acţioneze pe baza principiului unanimităţii.

În unele cazuri Parlamentului îi este solicitat doar un răspuns „da sau nu”. Cunoscută şi ca procedura de acceptare, aceasta este utilizată de exemplu pentru a confirma membrii Comisiei Europene sau pentru a aproba semnarea unui acord cu un stat non-membru al Uniunii.

Odată adoptată: odată ce legislaţia europeană a fost adoptată, Comisia este obligată să asigure implementarea adecvată şi completă – şi în cadrul unei perioade anume de timp – în toate Statele Membre. Comisia (sau statele membre) pot semnala Curţii de Justiţie neîndeplinirea obligaţiilor legale de către un Stat Membru. Rolul Curţii este de a rezolva orice dezacord ce poate interveni între legislaţia naţională şi cea europeană şi de asemenea de a asigura interpretarea legislaţiei europene în mod uniform de către Statele Membre.