eu4journalists

Ghid concis despre Uniunea Europeană

3. În viitor

Centrul decizional – Comisia Europeană

Comisia Europeană desfăşoară o multitudine de activităţi care fac parte din viaţa de zi cu zi a Uniunii Europene. Ea face propuneri pentru noi proiecte legislative comunitare care sunt pe urmă prezentate Parlamentului European şi Consiliului. De asemenea se asigură ca deciziile europene sunt implementate corespunzător şi supervizează modul de alocare a fondurilor europene. Asigură de asemenea respectarea prevederilor tratatelor europene precum şi a legislaţiei europene în vigoare.

Comisia Europeană a celor 27 de state membre reuneşte 26 de comisari 26 Commissioners plus preşedintele, responsabilităţile lor acoperind o gamă largă de domenii, precum întreprinderile şi industria, transporturile, relaţiile instituţionale şi strategia de comunicare, politica agricolă şi dezvoltarea rurală, etc. Comisarii sunt asistaţi de către un cabinet (biroul privat) şi un departament (sau directorat general) de oficiali, majoritatea fiind localizate în Bruxelles.

Preşedintele Comisiei, în prezent José Manuel Barroso este ales de către guvernele Statelor Membre şi trebuie să fie aprobat de către Parlamentul European. Ceilalţi membri sunt desemnaţi de către guvernele Statelor Membre după consultări cu preşedintele în oficiu, însă şi aceştia au nevoie de aprobarea Parlamentului European. Comisia Europeană este numită pentru un mandat de cinci ani de zile, însă Parlamentul poate să voteze pentru suspendarea acesteia în orice moment. Comisarii europeni acţionează în desfăşurarea mandantului în mod independent de guvernele statelor din care provin.

Comisia poate fi considerată ca un centru decizional al Uniunii Europene, asigurând buna funcţionare a Uniunii Europene, făcând propuneri legislative şi apărând interesele Uniunii – în opoziţie cu interesele oricărui Stat Membru al Uniunii. Preşedintele Comisiei acţionează ca principal lider, străduindu-se să ofere o viziune de viitor pentru Uniunea Europeană şi să coordoneze activitatea colegilor săi precum şi să imprime o anumită direcţie activităţilor Comisiei în general. Preşedintele reprezintă Comisia Europeană în cadrul întâlnirilor Consiliului European, în relaţiile cu alte instituţii europene şi cu partenerii externi ai Uniunii Europene.

Extinderea – o Europă mai profundă, mai extinsă şi mai stabilă

Comisia Europeană operează pentru a se asigura că politica de extindere rămâne în continuare una dintre cele mai influente politici ale Uniunii Europene care urmăreşte extinderea zonei de pace şi stabilitate, libertate şi democraţie, prosperitate şi solidaritate pe întreg teritoriul european. Obiectivele şi provocările procesului de extindere trebuie să fie comunicate într-o manier corectă tuturor cetăţenilor europeni, iar angajamentele Uniunii Europene în domeniul politicii de extindere trebuie respectate şi consolidate. Comisia subliniază de asemenea respectarea strictă a criteriilor de aderare de către ţările candidate.

Statele candidate pot deveni membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene – un proces numit proces de extindere – doar atunci când acestea dovedesc că îndeplinesc anumite condiţii. Procesul de aderare la Uniunea Europeană începe în momentul în care o ţară aplică pentru a dobândi statutul de ţară candidată. Odată ce ţările membre ale Uniunii, împreună cu Comisia şi Parlamentul European acceptă o ţară aplicantă oferindu-i perspectiva aderării viitoare la blocul comunitar, aceasta devine o ţară candidată. Ţara candidată intră într-un proces complex de negocieri cu Comisia Europeană în vederea stabilirii criteriilor de aderare.

În esenţă, pentru a deveni membră a Uniunii Europene, o ţară candidată trebuie să îndeplinească criteriile Copenhaga care înseamnă în plan practic adoptarea întregii legislaţii europene (cunoscută şi sub numele de acquis comunitar) şi transpunerea acesteia în legislaţia naţională, precum şi dovedirea faptului că ţara în cauză este o democraţie funcţională şi are o economie de piaţă funcţională. Odată ce negocierile sunt închise, tratatul de aderare trebuie să fie ratificat de către fiecare Stat Membru în parte, precum şi de către ţara candidată. În multe cazuri, noile state membre au decis organizarea unui referendum naţional ca parte a procesului de ratificare a tratatului de aderare.

Până în luna mai 2004 Uniunea Europeană avea 15 State Membre cu o populaţie totală de 375 milioane de cetăţeni. 10 noi State Membre, majoritate acestora provenind din Europea centrală şi de est au aderat la Uniunea Europeană în 2004. Bulgaria şi România au aderat la Uniunea Europeană în 2007, aducând populaţia Uniunii la aproape 500 milioane de cetăţeni. Croaţia se află în plin proces al negocierilor de aderare şi se aşteaptă să adere la blocul comunitar în anii următori. Turcia este de asemenea un stat candidat cu şanse de aderare – unii estimează undeva în 2015 sau chiar mai târziu – dacă toate condiţiile de aderare sunt îndeplinite. Uniunea Europeană oferă asistenţă financiară substanţială şi asistenţă tehnică pentru a ajuta statele candidate să fie pregătite pentru a deveni membre cu drepturi depline ale Uniunii. Directoratul general Enlargement DG pentru extindere este principalul responsabil în procesul de aderare al ţărilor candidate.

Schimbări la orizont

Acum că Uniunea încorporează 27 de State Membre, existând posibilitatea ca în curând numărul acestora să crească, Uniunea Europeană trebuie să îşi îmbunătăţească procesul de luare al deciziilor şi să îl facă mai eficient. E nevoie însă ca aceste schimbări să fie egale pentru toate Statele Membre, atât pentru cele vechi cât şi pentru cele noi, pentru cele mari sau cele mici.

Fiecare Stat Membru al Uniunii Europene deţine un anumit număr de voturi pe care şi le poate folosi în cadrul luării deciziilor de către Consiliul de Miniştrii al Uniunii. Cetăţenii Uniunii aleg de asemenea un anumit număr de parlamentari care să le reprezinte interesele în cadrul Parlamentului European. În mod tradiţional, acest număr reflectă aproximativ mărimea populaţiei respectivului Stat Membru.

Pe data de 29 octombrie 2004, şefii de stat sau de guvern şi miniştrii de externe ale celor 25 de state membre şi ai celor patru state candidate, România, Bulgaria, Croaţia şi Turcia au semnat la Roma Tratatul care stabileşte o Constituţie pentru Europa. Procesul de ratificare a tratatului a întâmpinat dificultăţi în Franţa şi Olanda unde cetăţenii celor două state au votat împotriva ratificării acestuia în cadrul referendumurilor din 2005. În cadrul Uniunii Europene, această întârziere a fost totuşi considerată în general ca o oportunitate (şi catalist) pentru o perioadă de reflecţie mai profundă: cum să realizăm integrarea europeană într-o manieră care să permită cetăţenilor europeni, societăţii civile, partenerilor sociali, parlamentarilor naţionali şi partidelor politice participarea egală în procesul de luare al deciziilor şi să simtă astfel că opiniile lor sunt luate în serios de către oficialii europeni.

Soarta Constituţiei a fost intens dezbătută în timpul preşedinţiei germane din prima jumătate a anului 2007, moment după care perioada de reflecţie a fost încheiată. În martie, odată cu aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, Declaraţia de la Berlin, adoptată de către toate statele membre a subliniat intenţia acestora de a cădea de acord asupra unui nou tratat. La Consiliul European de la Bruxelles din iunie 2007, cei 27 de şefi de stat sau guvern au aprobat liniile generale ale noului Tratat de Reformă care să înlocuiască Constituţia respinsă prin referendum în 2005. Consiliul European spera astfel că noul tratat va permite Uniunii Europene să raspundă în cel mai corespunzător mod provocărilor secolului 21 şi să îşi pună în dezvoltare potenţialul real de care dispune.

Textul final al tratatului a fost aprobat în urma Consiliului European informal organizat la Lisabona pe 17-18 octombrie 2007. Ceremonia oficială de semnare a tratatului a avut loc la Lisabona pe data de 13 decembrie 2007 (Uniunea Europeană încheind astfel perioada de criză prin care a trecut în urma respingerii Constituţiei Europene de către Franţa şi Olanda).

Dacă va fi ratificat de către toate statele membre, Tratatul de Reformă va fi intrat deja în vigoare la momentul organizării următoarelor alegeri europarlamentare în 2009. Majoritatea statelor speră ca procesul de ratificare să fie completat în prima parte a anului 2008, optând astfel pentru ratificarea tratatului de către parlamentele naţionale. Irlanda este probabil singurul stat care va organiza un referendum, deoarece acesta este o obligaţie constituţională.

Noul Tratat de la Lisabona se axează pe necesitatea Uniunii Europene de a se moderniza şi reforma. Tratatul este redactat într-o asemenea manieră încât să permită Uniunii extinse să devină mai democratică, să răspundă cererilor cetăţenilor pentru mai multă transparenţă, asumarea deciziilor si participare activă în rezolvarea problemelor cele mai stringente, cum ar fi schimbarea climatică, securitatea si dezvoltarea durabilă.

Noutăţile din punct de vedere instituţional şi schimbări politice importante:

• un preşedinte permanent al Consiliului Uniunii Europene care să prezideze summit-urile Uniunii, având un mandat de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea de a-l reînnoi pentru încă o asemenea perioadă, în locul actualei preşedinţii rotative pe 6 luni;
• un sistem de vot mai transparent bazat pe regula dublei majorităţi pentru deciziile luate în cadrul Consiliului (necesitatea de a obţine 55% din numărul total al statelor membre şi 65% din totalul populaţiei Uniunii Europene pentru susţinerea unei propuneri legislative care să fie aprobată prin intermediul majorităţii calificate). Datorită puternicei opoziţii din partea Poloniei, noul sistem de vot va fi aplicat începând cu 2014.
• crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii în domeniul Afacerilor Externe şi a Politicii de Securitate care să înlocuiască actualul post de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene în domeniul Afacerilor Externe şi cel al comisarului european pentru relaţii externe;
• reducerea numărului de comisari de la 27 la 15 până în 2014;
• reducerea numărului de parlamentari europeeni până la un maxim de 750 (un minim de 6 şi un maxim de 96 pentru un stat membru);
• întărirea rolului parlamentelor naţionale prin acordarea posibilităţii de a interveni pe baza principiului subsidiarităţii;
• o singură personalitate legală pentru Uniunea Europeană;
• crearea clauzei de ieşire, făcând astfel posibilă părăsirea Uniunii Europene de către un anumit stat;
• extinderea majorităţii calificate de vot asupra a 40 de arii politice (în special cele care vizează reglementarea politicilor de azil, imigraţie, cooperare poliţienească şi cooperare juridică în chestiuni de ordin penal);
• abordarea provocărilor noi, cum ar fi schimbarea climatică şi solidaritatea energetică;
• aplicarea prevederilor Cartei Fundamentale a Drepturilor să devină obligatorie;